copilarie

ma gandeam zilele trecute la copilaria mea.

se spune ceva de genul ca atunci cand se naste un om (pui de om) ar trebui sadit un pom. ei bine, in anul in care m-am nascut eu, tatal meu a plantat o livada intreaga. intotdeauna am fost mandra de livada care are varsta mea, intotdeauna m-am simtit onorata de gestul lui, cu toate ca nu i-am spus asta niciodata.

dar cred ca stie el. tricoul meu preferat era unul identic cu un tricou de-al lui. ma tinea in palme. la propriu. si la figurat.

imi amintesc cum alergam mai tarziu prin gradina, cum ma cataram prin alti pomi care erau mult mai mari si cat de juliti imi erau genunchii mereu (ultima cazatura serioasa, care s-a lasat cu o rana cusuta cu vreo 10 fire a fost pe la 14 ani). nu era pom, nu era zid pe care sa nu ma catar. am fost un copil neastamparat, plin de viata si totusi, spun ai mei, destul de cuminte. oare sa-i cred??? ;)

nu-mi gaseam locul nici o clipa. adevarul este ca nici acum nu mi-l prea gasesc. :)

mi-e dor de zilele insorite, ploioase, incarcate de zapada, in care nu aveam nici o alta grija decat sa ne jucam.

mi-e dor de familia de atunci, dar mai ales mi-e dor de mama.